Fiti copii intotdeauna!

Ce bine e sa fii copil!!! Viata e mult mai usoara. Nu-ti mai faci atatea griji pentru boacanele facute ci dai vina pe altii…

…cel putin asa faceam eu. Intr-o seara ma jucam cu Lori prin curte. Tot jucandu-ne si alergandu-ne, Lori trage poarta (cea mica) dupa ea crezand ca asa scapa de mine. Dar eu, viteaza, vrand sa opresc poarta am bagat mana intre poarta si stalpul portii. Pana sa imi dau seama daca doare sau nu, am inceput sa tip atat de tare ca sa auda si mami… “ce!?! numai pe mine sa ma doara?” (pe urma a durut-o si pe ea).

Nu stiu ce mi-a facut, ca de atunci nu ma mai duceam la mami sa o parasc… nici macar atunci cand, dupa doi, trei ani, ne jucam tot pe la poarta si dintr-o data, m-am pomenit cu Lori ca sare pe mine. N-am putut sa opun rezistenta si m-am lovit cu dintii de asfalt. Toti au supravietuit pana la unul (mai bine zis: un milimetru sau doi din el… n-am masurat ). Pufnind in ras, ne-am apucat amandoua sa-l cautam. Bineinteles ca nu l-am mai gasit (era 10 seara).

Cand am vazut ca nu mai merge cu Lori, am inceput sa dau vina pe Steli ca ea oricum avea cateva boacane la dosar si mami ma credea pe mine.

N-am sa uit niciodata cand ne-a certat mamaie

ca am mancat o crema de ciocolata adusa din America

si pe care ea o ascunsese atat de bine ca sa nu o gasim noi

(oriunde ar fi ascuns mamaie dulciurile, Steli era detectivul nostru).

Dupa toate cercetarile,

vinovata a fost gasita nimeni alta decat:

Steli!!!

(Chiar daca noi toate stiam ce gust a avut crema)

Dupa faza asta ajunsesem sa o parasc pentru orice…cand imi zicea “fã” (mami ne certa cand vorbeam cu

“fã“), eu fugeam repede la mami si ii ziceam:

“Steli imi zise fa cu caciula”

*****

*

Acum? Nu ne mai param, nu ne mai alergam, nu ne mai jucam (nici nu prea

 mai avem cum), dar in inima noastra suntem aceleasi copile de altadata!

 

*